Mama mea e România, tăinuită sub poveri,
Pruncii ei îi vor mulți răul în goana lor după averi.
Cu chipul plâns ea încă speră la un mai bine pentru toți
Și că uniți răzbi-vom iară', noi, fiii neamului de moți.

Cu durere ea recită povești care te fac să speri,
Mă-nvelesc în dorul ei ca-ntr-un vis de primăveri.
Tatăl meu e Dumnezeu, martorul tăcut și-uitat
Peste frații mei privește ♥♥♥ străinii i-au luat.

Iar în prag de toamnă rece, când privesc spre răsărit,
Văd ♥♥♥ Prutul ne desparte și ♥♥♥ Nistru-a-ncărunțit.
Dunărea își poartă plânsul (spre Bazargic) peste țărmuri făr’ de glas,
Tisa-i departe și tace, rătăcind prin al meu pas.
Între frați e-nstrăinare și persistă dorul mut,
Harta-i desenată-n roșu, sânge-n graniță-a căzut.

Am luptat cu dor de frații de la munți și pân’ la mare,
Să unim ceea ce-n veacuri ni s-a furat prin trădare.
Să legăm Tisa de Nistru, să-mplinim al nostru vis,
Pe front soldați în șir căzut-au, dar pentru noi alții au decis.

De la Nistru pân’ la Tisa vântu-i rece în glas răpus
Ne-am lăsat unii pe alții, ba la ungur, ba la rus.
Ne-au furat graiul și vatra, ne-au închis în țări străine,
Iar noi singuri, cei rămaș, ne-am zidit la marginea unor ruine.
Astăzi Prutul ne separă, iar Moldova ruptă plânge,
Munții ne străpung durerea și-n izvoare curge sânge.
Am uitat de-ai noștri eroi, am uitat și de trecut,
Istoria noastră e proscrisă, dar dreptatea-i de temut.
Tricolorul frânt, el speră că într-o zi va flutura
Și va veghea peste-a mea casă, acolo-n Basarabia.

Mama mea e România, biciuită de străini,
Îngenuncheată de povară și-n mâini ține un mănunchi de crini
Atâta ură ea îndură, trupu-i sfâșiat de frați,
Soarta noastră e decisă de călăii împăunați.
Tatăl meu e Dumnezeu și mă-ntreb de-atâtea ori:
Oare n-aud îngerii cât plângem sau ce vor oare de la noi?

Azi uităm că haina moale vine și ea cu cost
Lăsăm totul de-o parte, "să miști un deget n-are rost."
Un război după războaie, cei de sus le dau avânt
Le-a fost teamă lor de moarte și ne-au băgat frații-n mormânt.

Chiar și singur, în furtună, nu am încetat să sper
Îmi port crucea și speranța cu privirea-n sus spre cer.
Căci de-i stinsă flacăra ori de-a căzut ultimul steag
Și chiar din piatră să renasc, tot român voi fi pe al meu meleag.

Iar oricând voi fi departe, printre străini rătăcitor,
Îmi voi duce străbunii-n suflet, voi gândi în limba lor.
Căci departe de ai mei, de neam și de drumul meu,
Voi rosti cu demnitate: Eu român voi fi mereu!