Atât timp cât invidiezi reuşita altuia, fie şi-a unui zeu, eşti un sclav mizerabil la fel ca toţi ceilalţi. - Emil Cioran, Caiete

rockstarrr

— Când a conceput această scenă (*Cina cea de Taina), Leonardo da Vinci s-a izbit de o mare dificultate: trebuia să picteze Binele — sub chipul lui Isus — şi Răul — sub chipul lui Iuda, prietenul care se hotărăşte să-l trădeze în timpul mesei. Şi-a întrerupt lucrul la jumătate până când avea să găsească modelele ideale.
Într-o zi, în timp ce asista la repetiţia unui cor bisericesc, a văzut într-unul din băieţi imaginea desăvârşită a lui Hristos. L-a invitat la el în atelier şi i-a reprodus trăsăturile în studii şi schiţe.
Au trecut trei ani. Cina cea de Taină era aproape gata — Da Vinci însă nu găsise modelul ideal pentru Iuda. Cardinalul care răspundea de biserică începu să-l preseze, cerându-i să isprăvească numaidecât fresca.
După mai multe zile irosite zadarnic, pictorul a întâlnit un tânăr îmbătrânit prematur, zdrenţăros, beat, lungit în şanţ. Cu mare greutate, le ceru ajutoarelor sale să-l ducă până la biserică, deoarece nu mai avea timp să facă schiţe.
Cerşetorul a fost cărat până acolo, fără să-şi dea seama ce se întâmplă cu el: ajutoarele îl ţineau în picioare, în timp ce Da Vinci copia trăsăturile necredinţei, ale păcatului, ale egoismului, atât de bine imprimate pe faţa lui.
Când pictorul a terminat, cerşetorul, revenindu-şi oarecum din beţie — deschise ochii şi văzu pictura din faţa lui. Şi zise, cu un amestec de groază şi tristeţe:
— Am mai văzut pictura asta!
— Când? întrebă un Da Vinci surprins.
— Acum trei ani, înainte de a fi pierdut tot ce-aveam. Pe vremea când cântam în cor şi duceam o viaţă plină de vise, iar artistul m-a convins să pozez ca model pentru chipul lui Iisus.

[...]


— Cu alte cuvinte, Binele şi Răul au unul şi acelaşi chip; totul depinde de momentul în care unul sau altul îi taie calea oricărei fiinţe umane.
(Paolo Coelho – Diavolul si domnisoara Prym)